Iubirea cea mare
Mircea Vintilă
Iubirea cea mare
Azi va spun si eu o-ntâmplare c-un baiat si-o fata
Cum nu a mai fost si nu va fi nicicând
Se stiau de mult dar aici la moara-ntr-o vacanta
S-au privit în ochi si s-au trezit tacând
S-au privit si s-au placut iar apoi când au crescut
Au aflat ca-n viata drumul lor e la început
Si venea val dupa val sa îi vada stând pe mal
Ei traiau un vis ce si-l doreau fara de final.
Se canta-ul.
Banuiti si voi ca la nunta lor întreg pamântul
Flori a asternut în calea lor covor
Au ajuns si ei oameni mari si au copii minune
Au trait asa cum s-au iubit arzator
Fericiti ca ei nu sunt prea multi oameni pe pamânt
De prea multa fericirea lor te trezesti cântând
Au ajuns al lumii mit simplu si deosebit
Ei au fost atât doi oameni vii care s-au iubit.
Fericiti ca ei nu sunt prea multi oameni pe pamânt
De prea multa fericirea lor te trezesti cântând
O întrebare as avea: Nu suntem si noi asa?
Cine oare, sa-mi raspundeti voi, ne va împiedica?