Vioara și pădurea
Adriana Margalina
Vioara și pădurea
Dar câte păduri s-au jertfit în vioară
Ca pururea cântecul să nu mai moară,
Dar câte frunzişuri se simt în vioară,
Frunzişul de toamnă, frunzişul de vară.
Frunzişul de moarte şi de înviere,
Vioara mai multe ne dă decât cere,
Vioara-i pădure ce-n sine rezumă
Adânci rămurişuri, o umbră postumă.
Dar forța pădurii se află-n vioară,
Istoria însăși se poate să moară,
Dar forța pădurii se află-n vioară.
Dar, uite, vioara mai e credincioasă
Şi muzicii mari şi pădurii de-acasă
Şi nu e nervură în toată pădurea
Să nu se fi plâns când venise securea.
Şi uite vioara, prin stări nepătrunse,
Fidelă e astăzi şi ultimei frunze,
Sunt mii de copaci şi sunt crengi milioane
Ce pot tonul ei să-l plătească prin toane.
De unde această vioară supremă
Când noi fiecare-avem o problemă
De unde această vioară perfectă
Când noi între fulger trăim şi insectă?
Când noi suferim şi de frig şi de sete,
Vioara-n concerte ia foc pe-ndelete,
Invidia codrilor către vioară
Ar fi şi firească, ar fi şi barbară.