Sat sub secetă, după potop
Mircea Bodolan
Sat sub secetă, după potop
Capo I
Em F#m C D Em / C D Em
S-a învechit lumina și ploaia s-a stricat,
Șarpele casei însuși a putrezit sub sat,
O tulbure otravă dospește lent în râu,
Nebun e parcă bobul elementar de grâu.
Se spânzură fântâna de cumpenele ei,
Pe ochiul trist al vitei ard pete de ulei,
În cimitirul mare dorm morții suprapuși,
Copiii prind învățul zăvoarelor la uși.
S-a învechit lumina, plutește ca-ntr-un ou,
Când pasărea sub coajă s-ar așeza din nou,
Câmpia e uscată și stearpă dinadins,
De-un secol norii lumii au terminat de nins.
Și măgura-i tocită, din oseminte ies,
Cu luciu toxic, flăcări și spun un înțeles
Și oile-ngenunche și-s parcă numai piei,
Păscându-se-ntre ele, până ce dau de miei.