Oameni ca noi
Vasile Mardare
Oameni ca noi
În amintirea Clarei Margineanu
Ce biserici te vor,
Ce instanţe mă mint.
Arde-n dor de poeţi,
Izbăvirea iubind.
Nu sunt eu, nu eşti tu
Ci doar măşti care ard.
Ne chemăm ne gonim
Posesiv revanşard.
Cântă viaţa eu plâng
Tu ai vrea să te-nbeţi.
Planuri tandre se frâng
Sus în nori violeţi.
Şi acum când îţi scriu
Viaţa e ca oricând
Doar ratăm expresiv
Clipa vieţii trecând.
În vis mă tem că iubesc,
E doar supliciu trezia.
Oameni ca noi se topesc,
Lupi sfârtecă agonia.
Ai bagajul făcut,
Pe un pat de hotel.
Cuplul lumii e sfânt,
Rana vieţii altfel.
E o putere să taci
În razboi nevazut.
Când ispita e ştreang
Ce mai e de făcut.
Nimeni nu vrea ce sunt
Şi aş vrea tu să ştii
Vor bucaţi vor fâşii
Iar eu mor pe felii
La povestea ce-a fost
Un delir,un spital
Dacă eu n-am să pot
Tu să scrii un final.